In data de 16 martie 1938 mai mulţi locuitori ai Capitalei au trăit neaşteptata surpriză a descoperirii întâmplătoare, într-o carieră de nisip, a unui tezaur de monede şi piese de orfevrerie. Locul descoperirii se afla pe atunci pe teritoriul cartierului Herăstrău şi din acest motiv, descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub acest nume. Mai precis, tezaurul a fost descoperit la 700 m de postul C.F.R. nr. 5 de pe linia ferată Bucureşti-Constanţa şi la 80 m est de drumul care lega postul C.F.R. de zona locuită a fostului sat Herăstrău, într-o zonă în care în ultimul deceniu s-a ridicat un pretenţios cartier de vile. Doar numele unei străzi (Nisipăriei) mai aminteşte astăzi de cariera în care s-a descoperit tezaurul.

Tezaurul, descoperit fie cu ocazia unor lucrări de întreţinere a căii ferate, fie cu prilejul săpării unei gropi pentru pietriş, a fost împărţit între autorii descoperirii. Incercarea de comercializare a unora dintre piese l-a determinat pe un bijutier să alerteze organele statului, care au desfăşurat o anchetă intempestivă şi care au obligat găsitorii să predea descoperirea Comisiei Monumentelor Istorice. Aceasta, la rândul ei, l-a însărcinat pe Dinu V. Rosetti (pe atunci director al Muzeului Municipal al Capitalei) să efectueze o investigaţie la locul descoperirii, conferindu-i totodată dreptul de publicare a tezaurului (drept cedat un deceniu mai târziu lui Dorin Popescu). Sondajul de verificare întreprins de pasionatul arheolog amator a condus la identificarea a încă unei terminaţii de brăţară spiralică şi a trei monede. În cele din urmă, tezaurul a fost integrat în colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi (procesul verbal nr. 216 din 14 iunie 1939) unde a fost expus până în anul 1971, când a fost intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României.

La ora actuală tezaurul cuprinde 58 de tetradrahme emise la Thasos şi 10 piese de orfevrerie (întregi sau fragmentare), la care se adaugă buza unui recipient de bronz, o toartă şi mai multe fragmente de tablă de fier. Potrivit lui Dorin Popescu, inventarul tezaurului ar fi fost recuperat în mare parte, cu excepţia a mai bine de... două treimi (!) din monede, pierdute. Cu alte cuvinte, tezaurul ar fi putut conţine iniţial cca 180 de monede. Nu se poate preciza dacă unele piese de orfevrerie au fost pierdute sau deteriorate între momentul descoperirii şi cel al integrării lor în evidenţa ştiinţifică.

De asemenea, în ciuda sondajului întreprins de Dinu V. Rosetti, ale cărui rezultate nu au fost sistematic publicate poate tocmai datorită lipsei unor rezultate incitante, la ora actuală nu mai dispunem de informaţii consistente privind contextul descoperirii. Totuşi, aparteneţa la tezaur a unui fragment de buză de recipient de bronz de dimensiuni mai mari şi a unei toarte de fier sugerează că inventarul putea să fi fost depus iniţial într-o ipotetică situla.

Cu excepţia cupei de argint, majoritatea pieselor de orfevrerie din tezaur ne-au parvenit în stare fragmentară. Unele dintre piese au fost supuse unor procese de restaurare şi de recondiţionare care, uneori, au afectat din păcate originalele. În acest sens trebuie menţionată adăugarea unei plăci care completează spaţiul lipsă din câmpul falerei nr. 1. De asemenea, unul dintre fragmentele detaşate din marginea aceleiaşi piese a fost lipit în zona centrală a reversului falerei . Datele la care au fost efectuate aceste intervenţii sunt incerte, dar unele repere pot fi regăsite în publicaţiile succesive ale tezaurului. Astfel, completarea modernă a părţii lipsă din câmpul uneia dintre falere, este atestată încă din ilustraţiile publicate în 1948 .. În toate aceste ilustraţii, marginea falerei apare completă, în desenele lui Panfil Polonic apărute în 1968 , în cele ale Elenei Becheş, publicate în opt ani mai târziu , sau într-o fotografie publicată 1980 , dar lipseşte în fotografii realizate şi publicate în anii '90 , ceea ce sugerează că desprinderea fragmentului din marginea piesei şi lipirea lui pe reversul acesteia a avut loc relativ recent.

O altă reparare care pare să fie şi ea de dată recentă este cea a marii brăţări spiralice. În ilustraţiile din publicaţia din 1948 fragmentele care compun această brăţară nu fuseseră încă sudate . Urmele acestei suduri moderne pot fi observate însă în desenul lui Pamfil Polonic , dar au fost trecute cu vederea în desenele ulterioare.

Am acordat atenţie acestor aspecte, tocmai pentru a atrage atenţia asupra insistenţei cu care modernitatea îşi pune uneori în mod exagerat amprenta asupra unor spectaculoase piese de preţ aparţinând trecutului. În ciuda legislaţiilor de protecţie a patrimoniului mobil aflate în vigoare de-a lungul deceniilor care s-au scurs de la data descoperirii tezaurului de la Bucureşti, intervenţiile evocate sugerează faptul că normele restaurării obiectelor de orfevrerie preistorică nu au statornicite îndeajuns la nivel instituţional şi individual. Din perspectiva analizelor metalografice, dilema acestor intervenţii (suduri, lipiri, completări) constă în modificarea aspectului şi caracteristicilor piesei faţă de starea ei originală.

Principalul element de datarea a tezaurului de la Bucureşti-Herăstrău îl constituie tetradrahmele thasiene târzii care au pătruns la Dunărea de Jos şi în Transilvania în ultimele decenii ale secolului al II-lea î.Chr. şi în primele decenii ale celui următor . Mai poate fi luată în considerarea şi cupa hemisferică de argint, care prin morfologia ei se încadrează în repertoriul recipientelor de lux ale perioadei elenistice şi republicane târzii (mijlocul secolului al II-lea - mijlocul secolului I a.Chr.).

Prin analogiile pieselor de orfevrerie din inventar, descoperirea de la Bucureşti-Herăstrău se încadrează în faza timpurie a grupei tezaurelor dacice, de la începutul şi mijlocul secolului I î.Chr., alături de alte inventare caracterizate prin asocierea de piese de port şi podoabe cu tetradrahme thasiene sau cu drahmele cetăţilor Apollonia şi Dyrrhachium . Fără a intra în detaliile argumentative ale periodizării tezaurelor dacice, consider că trebuie amintite câteva exemple elocvente în sprijinul acestei încadrări cronologice. La Sâncrăieni cupele de tip mastos, similare celei de la Herăstrău, se asociază cu o tetradrahmă thasiană, iar un alt mastos, descoperit la Lupu, se asociază cu două fibule cu noduri. Un exemplar al acestui tip de fibule aparţinând tezaurului de la Clipiceşti se asociază iarăşi cu tetradrahme thasiene. Aceste descoperiri sugerează sincronismul relativ dintre perioada de circulaţie a loturilor de tetradrahme la Dunărea de Jos şi folosirea cupelor de tip mastos şi a fibulelor cu noduri - fosila directoare a fazei timpurii a orfevreriei dacice.

Valenţele interpretative ale inventarului tezaurului sunt multiple. Tezaurul reuneşte piese importate din centre elenistico-romane (sigur monedele, probabil cupa şi ipotetica situla) cu piese care, cel puţin prin aspectul lor manufacturier, par să fie mai degrabă produse locale ale unor meşteri din Barbaricum. Se poate pune întrebarea dacă analizele metalografice pot oferi indicii pentru determinarea provenienţei diferitelor obiecte din tezaur.

Totuşi, raritatea sau multitudinea analogiilor lor morfologice ale diferitelor piese de orfevrerie sugerează o polarizare a semnificaţiilor asociate în tezaur. Cele două brăţări spiralice de la Bucureşti-Herăstrău constituie, fiecare în parte, piese unicat, lipsite de analogii apropiate în privinţa morfologiei terminaţiilor şi a organizării decorului. Prin aspectul simplificat al protomelor terminale, aceste două brăţări nu pot fi incluse în seria tipologică a marilor brăţări spiralice ale căror terminaţii prezintă masive plăci decorate cu palmete (Bălăneşti, Rociu, Coada Malului, Hetiur, Senereuş, Ghelinţa, Orăştie, Cărpeniş, Dupuş ş.a.).

Dacă brăţărie spiralice sunt piese-unicat şi dacă falerele, prin maniera mai stângace de reprezentare a figurii umane, se vădesc a fi creaţii ale unui atelier din Barbaricum, indiferent unde a fost produsă, cupa de tip mastos ilustrează adoptarea la Dunărea de Jos a unei forme de recipient destinat băutului, specifică banchetelor ceremoniale ale periodei târzii elenistice şi care a cunoscut o largă răspândire din Orientul Mijlociu şi până în Peninsula Iberică. Cu alte cuvinte, piese cu o morfologie unică şi cu o semnificaţie simbolică şi iconograrică particulară sunt asociate unui însemn ceremonial cu rezonanţă cosmopolită. De altfel, o asemena alăturare între mostre ale iconografiei locale din perioada târzie a Latène-ului şi cupe sau chiar seturi de cupe de tip mastos deşi nu este frecventă, nu poate fi considerată insolită, deoarece o regăsim în Transilvania în tezaurul de la Lupu sau în nord-vestul Bulgariei la Jakimovo.

Pe de altă parte, în inventarul tezaurului ar putea fi întrevăzută structura unei garnituri de port şi aceasta pe baza câtorva deducţii şi presupuneri plauzibile. Mai întâi, se poate presupune că iniţial nu numai una dintre falere, ci amândouă au fost prevăzute cu câte o fibulă sudată pe revers. În acest caz, cele două "fibule-falere" formau o pereche, o situaţie care a fost observată în mai multe tezaure cu fibule de argint de diferite forme . O exemplificare sugestivă tocmai pentru cazul nostru este oferită de perechile de fibule cu reprezentări în repusaj ale unor figuri umane pe placa arcului din tezaurele de la Bălăneşti şi Coada Malului, ambele în Muntenia. Chiar dacă sistemul constructiv al pieselor diferă, semnnificaţia unor astfel de perechi de reprezentări este probabil comună şi oglindeşte o particularitate a orfevreriei dacice din Muntenia. Trebuie totuşi precizat faptul că soluţia tehnică a aplicării unor falere peste fibule nu este însă o inovaţie locală. Ea este atestată şi în mediul sarmatic, de exemplu de "broşa" (fibulă-faleră) din mormântul feminin de la Sokolovo (secolul al II-lea î.Chr.) sau de o piesă cu o construcţie similară din inventarul tumulului 156 de la Beliausk'.

Cu toate că funcţiunea lanţului rămâne dificil de precizat, se poate pune întrebarea dacă nu cumva rolul acestuia nu consta în unirea celor două "fibule-falere". În acest sens trebuie semnalat lanţul ataşat la două fibule cu noduri de argint de provenienţă necunoscută (probabil Transilvania) şi care se află astăzi în colecţia Hanns-Ulrich Haedeke (Germania).

Modul de purtare a brăţărilor spiralice este incert tocmai datorită diametrului mare al deschiderii. Totuşi, trebuie precizat însă faptul că rotirea în sens invers a extremităţilor, favorizată de maleabilitatea metalului, permitea "reglarea" spiralei la grosimea braţului. Posibilitatea purtării la picior a marilor brăţări spiralice nu trebuie exclusă, dar, din păcate, indiciile consistente în acest sens ne lipsesc. Este greu de crezut că piese de dimensiuni mari, înzestrate cu semnificaţii simbolice deosebite ocupau o poziţie marginală în port sau erau purtate pe sub veşmânt.

Prin urmare, dacă acceptăm folosirea celor două falere ca elemente ornamentale ale unor fibule, probabil legate între ele printr-un lanţ, în inventarul tezaurului de la Bucureşti-Herăstrău, putem recunoaşte asocierea dintre un accesoriu complex de închidere a veşmântului şi un set de podoabe ale braţelor, cu alte cuvinte o singură garnitură de port. Dacă la această constatare adăugăm şi faptul că, spre deosebire de alte tezaure cu un număr sporit cupe de tip mastos, la Bucureşti-Herăstrău regăsim un singur astfel de recipient, dispunem deja de argumente sugestive pentru a întrezări în structura spectaculosului inventar reuniunea de simboluri ale identităţii sociale a unui membru al elitelor acelor vremuri.

1. Faleră cu reprezentarea unui bust uman redat prin tehnicile repusajului şi poansonării, de formă uşor ovală, cu diametrul vertical mai mare decât cel orizontal (9,2 faţă de 8,5 cm). Plinta, lată de 0,5-0,6 cm este ornamentată cu un zig-zag redat cu ajutorul unui poanson cu vârf drept. Planul de la care a fost reliefat bustul este înălţat faţă de suprafaţa de poză a falerei cu aproximativ 1 cm, astfel încât piesa prezintă un profil trapezoidal. Pereţii laterali ai falerei au fost la rândul lor ornamentaţi cu grupuri de 2-3 linii. Imaginea propriu-zisă a bustului este înconjurată de un şir circular de perline redate prin repusaj şi poansonare. Capul puternic reliefat este reprezentat în poziţie frontală. Ochii sunt supradimensionaţi, cu ploapele reliefate şi cu genele redate printr-o fină poansonare; nasul este turtit accidental; gura este uşor întredeschisă, cu extremităţile marcate printr-o uşoară adâncire rotundă. Vestimentaţia este sugerată prin două grupe de benzi reliefate dispuse simetric faţă de axa mediană a pieptului. În zona gâtului, trei şiruri de poansonări relativ concentrice sugerează fie pliurile unui guler, fie poate mai degrabă coliere sau colane. Câmpurile situate de-o parte şi de alta a capului au fost tratate prin poansonare ordonată pe şiruri relativ orizontale. Reperele anatomice determinante pentru gen nu au fost explicit redate, dar se poate presupune că personajul reprezentat este fie unul feminin, fie unul adolescent. În acest sens pledează mai ales chipul imberb, dar şi coafura lungă în două ape.

În vechime, pe reversul falerei a fost fixată prin sudare o fibulă de bronz cu piciorul întors peste arc (8 cm lungime), astăzi pierdută. Pe reversul falerei, intervenţiile moderne fac incertă recunoaşterea urmelor de sudare a fibulei. Falera deteriorată semnificativ în partea stângă (lipsesc umărul stâng şi câmpul de deasupra acestuia), precum şi extremitatea dreaptă a pieptului; în ambele zone lipsă s-au efectuat completări moderne. MNIR Bucureşti - inv. 14 523/8415 [vezi baza de date a proiectului sau desen]; G.= 20.15 g

2. Faleră cu reprezentarea unui bust uman redat prin tehnicile repusajului şi poansonării, similară celei precedente. Lipseşte partea superioară a falerei, inclusiv fruntea, o bună parte din coafură şi umărul stâng. Nu s-au efectuat intervenţii de completare a spaţiilor lipsă ca în cazul falerei precedente. Pe revers, în partea inferioară, se pot recunoaşte vagi urme de sudură antică. Probabil pe reversul falerei a fost fixată o fibulă similară celei sudate pe cea dintâi faleră. MNIR Bucureşti - inv. 14 572/11140; diametrele falerei = 8.7 / 7.2 cm [vezi baza de date a proiectului sau desen]; G.= 11.60 g

3. Lanţ format din 51 de zale, îngemănate două câte două. Puternic deteriorat, unele zale lipsesc. MNIR Bucureşti - inv. 8419 [vezi baza de date a proiectului sau desen]; L.= 18,7 cm; grosime = 0,4 cm; G.= 4 g

4. Brăţară spiralică fragmentară realizată din sârmă de secţiune circulară (diametrul secţiunii 0,6 cm), formând cinci spire, cu o singură terminaţie păstrată; extremitatea se compune dintr-un un scurt volum prismatic (2,7 cm lungime/ 1 cm lăţime / 0,5 cm înălţime), cu părţile laterale uşor supraînălţate, continuată cu o mică protomă conică, de secţiune circulară, cu ochii redaţi prin două cercuri incizate; extremitatea este precedată de nouă grupuri de câte trei (şi unul de două) linii incizate; MNIR Bucureşti - inv. 14 600/11141 [vezi baza de date a proiectului sau desen]; înălţime = 14 cm; diametrul deschiderii spiralei variabiază între 12.45 şi 9.33 cm; G.= 247 g.

5. Brăţară spiralică fragmentară realizată din sârmă de secţiune circulară (diametrul secţiunii 0,2 cm), cu o singură terminaţie păstrată; extremitatea este formată dintr-un volum uşor îngroşat şi o prelungire aplatizată, decorată printr-o incizie flancată de două şiruri de poansonări sugerând, probabil o protomă de ophidian; din corpul brăţării se păstrează două spire. MNIR Bucureşti - inv. 14 601/11142 [vezi baza de date a proiectului sau desen; diametrul deschiderii = 8.9 cm; G.= 18.13 g.

6. Brăţară spiralică fragmentară din sârmă de secţiune circulară (diametrul secţiunii variază între 0,2 şi 0,3 cm) cu o singură terminaţie păstrată, cu extremitatea uşor îngroşată şi rotunjită. MNIR Bucureşti - inv. 14 473/9148 [vezi baza de date a proiectului]; diametrul deschiderii = 7.1 cm. Din aceeaşi brăţară mai fac parte două fragmente detaşate, MNIR Bucureşti - inv. 8418a şi 8418b ; L.(a)= 4.8 cm, L.(b)= 6.7; greutatea celor trei fragmente reunite.= 20.58 g.

7. Fragment de brăţară din sârmă de secţiune circulară (diametrul secţiunii 0,2 cm); extremităţile lipsesc. MNIR Bucureşti - inv. 14 474/8417 [vezi baza de date a proiectului sau desen]; D.= 7.8 cm; G.= 13.77 g.

8. Fragment de brăţară (circulară?) din sârmă de secţiune circulară (diametrul secţiunii 0,3 cm), apoi cu o secţiune pătrată (0,4 cm latura) în partea dinspre terminaţia păstrată. MNIR Bucureşti - inv. 14 602/11143 [vezi baza de date a proiectului sau fotografia]; diametrul deschiderii = 10/9.3 cm; G.= 37.41 g.

9. Bandă de argint concavă şi arcuită; MNIR Bucureşti - inv. 8420 [vezi baza de date a proiectului sau fotografia]; diametrul deschiderii = 8.35 cm; lungimea desfăşurării = 13 cm; G.= 6 g

10. Cupă de tip mastos cu profil tronconic şi fund rotund. La interior, sub buza îngroşată, o canelură de 0,2 cm lăţime; partea inferioară a piesei prezintă urme de reparare probabil din vechime; MNIR Bucureşti - inv. 14567/11144 [vezi baza de date a proiectului sau desenul]; diametrul buzei = 17.7 cm; Î.= 10.1 cm; grosimea peretelui = 0.4 cm; G.= 467 g

Din perspectiva stării actuale a cercetării tezaurelor dacice, analizelor metalografice efectuate în cadrul programului Archaeomet constituie o premieră. Pentru întâia dată au fost supuse aceluiaş tip de analize metalografice (fluorescenţă de raze X) setul complet de piese de orfevrerie şi un lot important, numeric reprezentativ, de monede din aceeaşi descoperire. Analizele mai vechi, efectuate în anii '60 şi '70 în laboratoare de la Cluj, realizate prin metode diferite, au vizat un număr cu totul modest de obiecte, iar rezultatele lor îşi vădesc caracterul lor extrem de general, sunt lipsite uneori de suficientă acurateţe şi suferă mai ales de lipsa unei colaborări susţinute şi a unui dialog fecund între arheologi şi partenerii lor fizicieni.

În urma mai multor dezbateri s-a căzut de acord asupra studierii tezaurului de la Bucureşti-Herăstrău, care prezenta un atuu important pentru a fi supus noilor analize metalografice: recuperat în condiţii satisfăcătoare (probabil integral), este singurul tezaur dacic din colecţiile MNIR în care se asociază categorii distincte de obiecte: piese de port şi podoabă, un recipient de argint şi un lot semnificativ din punct de vedere numeric de monede - tetradrahme emise la Thasos. Cu alte cuvinte, complexitatea inventarului a constituit elementul decisiv al eligibilităţii acestui tezaur.

Studierea sub aspect metalografic a acestui tezaur a avut ca principal scop determinarea unităţii sau a diversităţii compoziţiei elementale a pieselor din tezaur. Prin analizele efectuate s-a intenţionat determinarea unor indicii pentru susţinerea sau infirmarea unor ipoteze legate de originea materiei prime a orfevreriei dacice şi de procesele tehnologice utilizate de meşterii secolelor I î.Chr. - I p.Chr. Astfel, s-au căutat răspunsuri la următoarele întrebări:

• 1. Câte surse de metal preţios pot fi determinate?
• 2. Constituie piesele tezaurului o unitate tehnologică?
• 3. Sursa materiei primă din care au fost realizate piesele de orfevrerie este locală sau importată?
• 4. Dacă sursa nu este locală, pot fi determinate indicii ale reciclării monedelor de import? Cu alte cuvinte se poate determina o relaţie de similitudine între structura metalografică a podoabelor, cupei şi monedelor?

1. Indicii ale modificării deliberate a compoziţiei aliajului.

Concluzia cea mai importantă la care a condus interpretarea analizelor metalografice efectuate o constituie posibilitatea evidenţierii unei intervenţii deliberate a meşterilor orfevrii din vechime în dozarea structurii metalografice a aliajului pe bază de argint din care s-au realizat piesele de orfevreriei, mai ales acelea care prin morfologia şi ornamentaţia lor îşi trădează origina lor locală-barbară. Se poate bănui faptul că modificarea deliberată a aliajului pe bază de argint şi deprecierea lui prin adăugarea unui bronz conţinând cupru şi staniu nu a fost cauzată de penuria de metal preţios, ci a fost mai degrabă dictată de nevoia rigidizării anumitor obecte şi anume tocmai a brăţărilor.

Folosirea unui astfel de aliaj conţinând procente semnificative de staniu şi cupru răspundea probabil nevoii de rigidizare a unor brăţări realizate din sârme sau tije relativ subţiri (0,2 cm diametru; numai secţiunea corpului spiralic al marii brăţări este de 0,6 cm). Folosirea unui aliaj pe bază de argint cu un titlu mai ridicat ar fi determinat o deformare prea lesnicioasă a formei finite, spiralice, a acestor piese. Probabil adaosul de staniu şi cupru a fost prea generos, astfel că toate brăţările tezaurului s-au fragmentat uşor, fie încă din vechime, fie în momentul descoperirii.

În schimb, cupa de tip mastos, care prin acurateţea execuţiei, dar şi prin analogiile externe, unele chiar foarte îndepărtate, pare a fi mai degrabă produsul unui atelier elenistic, prezintă o structură metalografică lipsită de adaosul de cupru şi staniu. În acest caz, explicaţia acestei constatări ar trebui poate căutată în tehnica de execuţie a acestui tip de recipiente prin martelare la cald pe un strung. Pentru redarea facilă a elegantei forme conice a acestui vas, era de preferat ca aliajul să fie maleabilil, deci să prezinte un grad de puritate mai înalt.

O explicaţie similară poate fi avansată şi pentru absenţa staniului din compoziţia lanţului. De această dată, dimensiunile mici ale zalelor din fir de sârmă subţire care alcătuiesc lanţul impuneau constituirea lor pe baza unui aliaj maleabil. Zale dintr-o sârmă subţire prea rigidă ar fi cedat mai uşor.

Prin urmare, indiferent dacă piesele din tezaur sunt toate produse locale sau nu, analizele efectuate ilustrează în mod convingător faptul că meşterii orfevrieri din perioada târzie a Latène-ului/din perioada elenistică târzie modificau deliberat structura materiei prime, în funcţie de proprietăţile funcţionale şi estetice pe care trebuia să le întrunească obiectul dorit.

Caracterul deliberat al modificării structurii aliajului în funcţie de rigiditatea sau maleabilitatea pe care trebuia să o prezinte materia primă a produsului de orfevrerie este sugerată şi de corelarea cantităţilor de staniu şi de cupru (proporţia relativ constantă a raportului staniu-cupru) în cazul pieselor de orfevrerie. Pe de altă parte, singura piesă care prezină un raport staniu/cupru disproporţionat faţă de celelalte obiecte este tocmai marea brăţară spiralică, deosebită faţă de celelalte brăţări din tezaur atât prin dimensiuni şi greutate cât şi prin valenţele ei ornamentale. Cu alte cuvinte, se poate pune întrebarea dacă o piesă cu dimensiuni, morfologie şi decor deosebit nu presupunea constituirea unui aliaj cu structură deosebită.

2. Constituie piesele tezaurului o unitate tehnologică?

Prezenţa sau absenaţa staniului şi procentajul variat de cupru determină o separare a pieselor de orfevrerie din tezaurul de la Bucureşti-Herăstăru în două grupe: a) piese dintr-un aliaj cu adaos semnificativ de Sn, Cu şi Pb şi anume brăţările şi falerele şi b) piese realizate dintr-un aliaj în care Sn este absent, iar valorile în Cu şi Pb sunt scăzute (cupa de tip mastos şi lanţul). Structura metalografică a acestor din urmă două piese se aseamănă într-o măsură semnificativă cu cea a monedelor thasiene. Indifarent unde au fost produse aceste piese, din aceste observaţii se poate deduce faptul că sub aspect metalografic şi implicit tehnologic inventarul tezaurului nu este unitar. O astfel de constatare nu trebuie însă absolutizată, deoarece, este lesne de presupus că piese cu o morfologie variată erau realizate prin tehnici diferite. Pe de altă parte, deşi valorile procentuale ale elementelor secundare (Au, Zn, Pb, Bi) ale falerelor sunt diferite faţă de cele ale brăţărilor, totuşi raportul dintre ele este similar (!). Aceiaşi constatare se poate efectua şi în cazul cupei-mastos, a lanţului şi a tetradrahmelor, ale căror elemente secundare deşi nu sunt apropiate, totuşi se regăsesc într-un raport apropiat.

3. Problema relaţiei dintre monede şi piese de orfevrerie.

Ipoteza potrivit căreia materia primă care a stat la baza realizării pieselor de orfevrerie ar fi fost procurată prin reciclarea unor monede similare celor descoperite în acelaşi tezaur nu a putut fi deplin confirmată, dar în acelaşi timp analizele nu au infirmat-o categoric. Interpretarea raportului Bi/Au/Ag nu conduce la o segregare a podoabelor de monede (aşa cum o determină variaţia Cu şi Sn). În această conjunctură, se poate pune întrebarea dacă iniţial aliajul de bază în care s-a adăugat ulterior Cu şi Sn pentru realizarea brăţărilor sau falerelor putea fi similar cu cel al monedelor.

În cadrul etapei III / iulie-decembrie 2006 a Proiectului Archaeomet, având ca temă generală Elaborarea - folosind XRF şi PIXE - a unei baze de date cu compoziţii ale obiectelor şi monedelor de argint dacice din patrimoniul naţional, s-au analizat 33 de monede geto-dacice din tezaurul descoperit în aşezarea de tip dava de la Cârlomăneşti, com. Verneşti, jud. Buzău, în timpul campaniilor de săpături arheologice din anii 1972-1974, precum şi o piesă de acelaşi tip găsită izolat în cuprinsul acesteia.

În cele ce urmează sunt prezentate consideraţii asupra structurii acestuia şi caracteristicilor exemplarelor analizate.

Monedele din tezaur (124 ex. descoperite) fac parte din categoria imitaţiilor cu grad avansat de stilizare, atribuite convenţional populaţiilor geto-dacice, caracteristice sfârşitului "celei de a doua faze a monetăriei" acestora (după C. Preda), având ca prototip îndepărtat tetradrahmele lui Filip al II-lea, pe care erau redate capul lui Zeus şi călăreţul filipic, reprezentări cu care aceste imitaţii târzii din veacurile II-I a.Chr. seamănă din ce în ce mai puţin. Astfel, acestea prezintă pe avers, în chip extrem de stilizat, un cap uman (derivat din efigia lui Zeus) din profil, spre dreapta. Trăsăturile feţei sunt redate schematic prin linii, ovale şi puncte în relief, ce reprezintă fruntea, nasul, ochiul, gura, părul şi buclele bărbii. Pe revers este redat - de asemenea schematic -un cal spre stânga, în poziţie de trap, cu piciorul drept din faţă ridicat. Corpul călăreţului este substituit de trei puncte reliefate (globule) dispuse în triunghi şi o linie curbă reprezentând piciorul. Nu sunt vizibile urme de legendă.

Toate monedele, realizate dintr-un argint cu titlu scăzut, vizibil în aliaj cu mult cupru dar şi cu alte metale, trădate de porţiuni puternic oxidate, au forma obişnuită scyphată, determinată de condiţii tehnice specifice: aversul este convex, în timp ce reversul este concav. La prima vedere s-ar fi putut crede că unele piese conţin mai multă aramă decât argint, fie în amestec, fie sub forma fourée -miez de cupru acoperit de un strat de argint, care cu timpul se uzează, moneda "dându-şi arama pe faţă".

Elementele stilistice indică apartenenţa la tipul monetar Vârteju-Bucureşti, caracteristic Munteniei şi Olteniei şi prezent de asemenea la sud de Dunăre. Unele particularităţi fac însă ca o mare parte a pieselor din acest tezaur să nu-şi găsească corespondent identic în literatura de specialitate. O excepţie este tezaurul de la Râfov, jud. Prahova (care conţine 53 de monede Vârteju), publicat în volumul corespunzător Simpozionului de numismatică desfăşurat la Chişinău în anul 2002. Aici există două variante de ştanţă cu analogii clare în tezaurul de la Cârlomăneşti.

O particularitate importantă a acestui depozit monetar este varietatea emisiunilor. Au putut fi identificate preliminar 13 variante de ştanţă de avers şi 23 pentru revers. O alta se referă la dimensiunile monedelor, care diferă cu mult de cele întâlnite în mod obişnuit la emisiunile de tip Vârteju, şi oscilează chiar în cazul tezaurului, de la o variantă la alta. Dacă majoritatea monedelor de acest tip cântăresc în medie 7-8 grame, unele exemplare atingând chiar 9 g, şi măsoară circa 21-23 mm, în tezaurul la care ne referim grosul pieselor au greutăţi cuprinse între 4 şi 5 g, există câteva ce ating 7 g, dar şi unele care abia depăşesc 3 g, în timp ce diametrele variază în jur de 20-22 mm.

Pe de altă parte, peste jumătate din piesele depozitului sunt produsul a doar trei perechi de tipare (av./rv.), cu care s-au realizat 47, 14 respectiv 12 exemplare identice, celelalte reprezentând combinaţiile dintre circa 10 ştanţe de avers şi de două ori mai multe de revers, în acest caz rezultând mai multe variante cu puţine exemplare, uneori mai slaba imprimare a unor piese ispitindu-ne a le considera variante aparte. Cele două grupe de 14 respectiv 12 monede sunt singurele ce se regăsesc şi în tezaurul de la Râfov, corespunzând fiecare cu 10-15 piese de aici, cu explicaţia că exemplarele uneia din variante sunt mai bine imprimate decât cele analoage de la Cârlomăneşti.

O altă particularitate constă în aspectul diferit al monedelor din cele trei variante stilistice reprezentate de exemplare identice, aspect care le diferenţiază evident de restul pieselor din tezaur. Acestea au suprafeţe rugoase, cu numeroase bavuri şi urme de la bulele de aer specifice procedeului tehnic al turnării. În plus, la multe exemplare se constată urmele unor pedunculi sau, dimpotrivă, rupturi pe marginea flanului, care întăresc această presupunere. Am putea explica prezenţa acestora prin realizarea unei "reţele" de tipare identice unite prin mici canale prin care curgea metalul topit. Amprentele pentru tipare se luau în lut, de pe ambele feţe ale prototipului, care era o monedă bătută. Bavurile şi proeminenţele laterale ar fi putut proveni şi de la pastila monetară care era produsă prin turnare şi ulterior prelucrată prin batere, dar presupunem că prin batere urmele în relief ale bulelor de aer s-ar fi aplatizat, moneda căpătând suprafaţă netedă, cum am observat la o parte din piesele tezaurului, care după aspect nu lasă loc niciunei îndoieli că au fost bătute. În plus, bavurile şi rugozităţile sunt prezente numai la monedele identice care reprezintă principalele trei variante stilistice din tezaur. Admiţând că piesele cu pricina nu ar fi fost turnate, ne întrebăm însă cum a fost posibilă prin batere reproducerea identică a 47 de exemplare, cu impresia ştanţei reversului (foarte evidentă) invariabil situată în acelaşi loc în flan la toate piesele, şi de ce axul pieselor coincide? La monedele bătute, chiar cu aceleaşi ştanţe, este vizibil cum amprenta ştanţei "prinde" când pe centrul, când spre marginile pastilei monetare, fiind greu de nimerit în acelaşi punct.

Mai este de menţionat şi aspectul diferit, neunitar, al metalului-materie primă. La exemplarele pe care le-am bănuit a fi turnate acesta pare de mai bună calitate, cu mai puţine urme de oxizi şi de culoare mai deschisă, indicând o altă compoziţie.

Având în vedere particularităţile enumerate, monedele din tezaurul de la Cârlomăneşti par a constitui o variantă a tipului Vârteju-Bucureşti specifică zonei nord-estice, limitrofe, a arealului acestuia, dimensiunile sensibil reduse ale pieselor şi eventualele exemplare turnate putând indica faza finală a acestor emisiuni, atribuită cronologic de C. Preda anilor 70 ai secolului I a.Chr.

Analizele efectuate au confirmat majoritatea observaţiilor vizuale preliminare asupra pieselor tezaurului. În primul rînd, din punct de vedere al tehnicii de fabricare, s-au detectat două grupe distincte: 14 monede din cele 34 investigate sunt constituite dintr-un aliaj binar conţinănd elementele Cu şi Ag, celelalte având în compoziţie patru elemente principale (Ag, Cu, Sn şi Pb) şi urme de Au şi Bi. Toate monedele cu aliaj binar fac parte din categoria care prezenta în aparenţă un argint de mai bună calitate, având greutate mai mare şi stare mai bună de conservare, şi pe care le-am presupus turnate. Celelalte, cu greutate inferioară şi suprafeţe parţial exfoliate şi oxidate, care au fost fără îndoială bătute, reprezintă grupul cu aliaj cuaternar. Conform măsurătorilor, acestea din urmă (toate piesele cuaternare analizate) au fost placate (subaerate) prin acoperirea unui miez majoritar (poate exclusiv) din cupru cu un strat de aliaj bazat pe argint. Tehnica era în uz în lumea romană, şi nu este exclus ca în arealul convenţional denumit Dacia să fi fost propagată indirect, poate pe filieră celtică central-europeană. Aceasta ridică problema localizării monetăriei pentru piesele bătute, din aliaj cuaternar, puţin probabil să fi fost realizate în cadrul aşezării unde au fost descoperite, ipoteză pertinentă însă pentru exemplarele turnate, în cazul cărora pentru una din variante am identificat un prototip din categoria pieselor bătute. Poate tocmai necunoaşterea procedeului tehnic al placării a determinat fabricarea pe plan local a unor monede compuse din alt fel de aliaj, printr-o metodă diferită, dar luând ca model stilistic piese pătrunse din altă zonă, a căror origine este deocamdată greu de detectat.

• Bogdan-Cătăniciu I. 1975 - Bogdan Cătăniciu I., Tezaurul monetar de la Poiana (jud. Teleorman). Unele aspecte ale circulaţiei tetradrahmelor Macedoniei Prima şi ale oraşului Thasos în lumea traco-dacică. Studii şi cercetări de numismatică 6, 1975, 177-188.
• Dasevskaja O. D., Mihlin B. J. 1983 - Dasevskaja O. D., Mihlin B. J., Ceyire kompleksa s fibulami iz Beljausskogo mogil'nika. Sovetskaja Arheologija 3, 1983, 129-147.
• Die Daker 1980 - Die Daker. Archäologie in Rumanien. (Ausstellungskatalog/catalog de expoziţie) Mainz 1980.
• Dumitraşcu S., Molnar E. 1975 - Dumitraşcu S., Molnar E., Tezaurul de podoabe dacice de argint de la Sacalasău Nou j. Bihor. Crisia 5, 1975, 45-67.
• I Daci 1997 - I Daci (catalog de expoziţie). Milano 1997.
• Goldhelm 1994 - Goldhelm, Goldhelm, Schwert und Sielberschätze. Reichtümen aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenheit. (Ausstellungskatalog/catalog de expoziţie) Frankfurt a. M. 1994.
• Graue J. 1974 - Graue J., Die Gräberfelder von Ornavasso. Eine Studie zur Chronologie der späten Latène- und frühen Kaiserzeit. Hamburger Beiträge zur Archäologie. Beiheft 1, 1974.
• Haedeke H. - U. 2000 - Haedeke H. -U., Schmuck aus drei Jahrtausenden. Sammlung Hanns-Ulrich Haedeke. Rheinland-Verlag GmbH, Köln 2000.
• Horedt K. 1973 - Horedt K., Die dakische Sielberfunde. Dacia 17, 1973, 122-165.
• Küthmann H. 1958 - Küthmann H., Beiträge zur Hellenistisch-römischen Toreutik. JahrbuchRGZM 5, 1958, 94-138.
• Mărghitan L. 1976 - Mărghitan L., Tezaure de argint dacice. Bucureşti 1976.
• Mărghitan L. 1994 - Mărghitan L., Comorile regelui Decebal. Timişoara 1994.
• Milcev A. 1973 - Milcev A., Novotkrito sredario trakisko sakroviste ot s. Iakimovo III, Mihailovgradsko. ArheologijaSofia 1, 1973, 1-14.
• Pârvan V. 1926 - Pârvan V., Getica. O protoistorie a Daciei. Bucureşti 1926.
• Popescu D. 1948 - Popescu D., Nouveaux trésors géto-daces en argent. Dacia 11-12, 1945-1947 (1948), 35-69.
• Popescu D. 1968 - Popescu D., Trésors daces en argent des Collections de l'Academie de la République Socialiste de Roumanie. In: Mariën M. -E., Inventaria Archaeologica. Corpus des Ensambles Archéologiques, Roumanie, fasc. 5, R. 19-23, Bucarest 1968.
• Preda C. 1957 - Preda C., Contribuţii la problema provenienţei argintului din tezaurele getodacice, în lumina descoperirii monetare de la Stăncuţa (r. Călămţui, reg. Galaţi). SCIV 8, 1, 1957, 113-122.
• Preda C. 1958 - Preda C., Asupra descoperirii monetare de la Stancuţa. Studii şi Cercetări de Numismatică 2, 1958, 239-249
• Raddatz K. 1969 - Raddatz K., Die Schatzfunde der Iberischen Halbinsel von Ende des Dritten bis zum Mitte des Ersten Jahrhundert vor Chr. Geburt. Untersuchungen zur Hispanischer Toreutik. Madrider Forschungen 5/6, Berlin 1969.
• Rustoiu A. 1997 - Rustoiu A., Fibulele din Dacia Preromană. Bibliotheca Thracologica 22. Bucureşti 1997.
• Simonenko A. V. 1994 - Simonenko A.V., The problem of the Sarmatian penetration in the North Pontic area according to archaeological data. Il Mar Nero 1, 1994, 99-136.
• Spânu D. 2002 - Spânu D., Studien zum Silberschatzfund des 1. Jahrhunderts v.Chr. von Lupu, Rumänien. Prähistorische Zeitschrift 77, 1, 2002, 84-136.
• Spânu D. 2004 - Spânu D., Un mormânt de epoca târzie Latène de la Dubova. SCIVA 52-53, 2001-2002 (2004), 83-132.
• Stoicovici E., Stoicovici F. 1973 - Stoicovici E., Stoicovici F., Compoziţia argintului din obiectele de podoabă dacice. Acta Musei Napocensis 10, 1973, 541-543.
• Stoicovici E., Stoicovici F. 1974 - Stoicovici E., Stoicovici F., Aurul din argintul dacic. Acta Musei Napocensis 11, 1974, 19-21
• Stoicovici E., Winkler I. 1967 - Stoicovici E., Winkler I., Studiul constituţiei şi compoziţiei unor monede antice prin cercetări metalurgice. Acta Musei Napocensis 4, 1967, 449-456.
• Ţintea H., Kovács C. 1964 - Ţintea H., Kovács C., Compoziţia chimică a unor monede de argint din antichitate. Acta Musei Napocensis 1, 1964, 469-472.
• Zirra V.V., Spânu D. 1992 - Zirra V.V., Spânu D., Observaţii asupra tezaurelor de argint din La Tène-ul tîrziu. SCIVA 43, 1992, 401-423.